NICULAE LUPESCU
Culae Lupescu a fost unul dintre „stâlpii” echipei Rapidului care a dominat fotbalul românesc în anii ’70. Simpaticul bătrânel de 74 de ani, altă dată un fundaş de temut pentru orice adversar, a acceptat cu plăcere un dialog. Omul cu aproape 300 de meciuri oficiale pentru Rapid a vorbit despre perioada de unsprezece sezoane pe care a petrecut-o la clubul de lângă Podul Grant.
Domnule Lupescu, cum aţi ajuns la Rapid?
Atunci când aveam 17 ani, jucam la ICAB, în liga a treia şi de acolo m-a luat Flacăra Roşie Bucureşti. Evoluţiile mele au fost din ce în ce mai bune, iar în 1961 am ajuns la Rapid. Acolo am stat 11 sezoane apoi.
Unsprezece sezoane în care aţi câştigat un titlu şi o Cupă!
Da, ce amintiri frumoase! Păi în 1967, după ce ne-am întors de la Ploieşti unde făcuserăm 0-0 şi ne-am asigurat matematic titlul, a fost nebunie! Am mers cu soţiile să sărbătorim la hotelul Nord, unde a dat o masă clubul, iar la ora 23:30, ne aşteptau acolo vreo 10.000 de oameni care ne aclamau şi aplaudau pe fiecare în parte!
Iar în 1972, la ultimul an în tricoul Rapidului, aţi luat şi Cupa. V-aţi simţit împlinit?
Doamne, Dumnezeule! Păi noi trebuia să luăm Cupa în 1968, în faţa lui Dinamo… La 1-1, în minutul 90, Sandu Neagu, Dumnezeu să-l ierte!, a ratat penalty… În prelungiri ne-a prins de două ori Lucescu şi ne-a dat 3-1. Aşa trist am fost… Cred că a fost cea mai mare dezamăgire a mea la Rapid, am plâns de nervi. Faptul că am luat apoi Cupa în 1972, da, a fost ceva foarte frumos. Practic câştigasem tot ce se putea cu Rapid, chiar dacă prea puţine trofee pentru ce potenţial avea echipa atunci!
Ţineaţi cu Rapid în copilărie?
Nu neapărat, eu doar voiam să joc în Liga 1. Dar uram steaua şi Dinamo! Nah, aşa simţeam atunci. Alţii care au jucat acolo, au 40 de milioane pensie acum. Eu nu m-am gândit atunci la pensie, iar după 43 de ani pe cartea de muncă am patru sau cinci milioane. Păi se poate aşa ceva? Oricum, în acele vremuri steaua nici nu conta. Noi ne luptam cu Dinamo, Petrolul, UTA şi Steagu Roşu. Astea erau cele mai bune echipe.
La 32 de ani aţi ajuns la Admira Viena, în Austria. Cum s-a făcut acest transfer?
Să-ţi zic sincer, după fotografie! Aşa voiau să mă ia, că nici nu ştiau ce joc. A venit patronul lor să mă vadă până la urmă, că, nah, aşa era normal. Dacă jucam handbal? M-au luat, dar când m-a văzut antrenorul mi-a trântit în faţă o replică pe care mi-e şi jenă să o spun, dar ăsta e adevărul… „Ce-i cu băbăciunea asta?!” Ei, aşa băbăciune cum am fost am ajuns să joc acolo cinci ani, până aproape de 37, şi să fiu considerat cel mai bun fotbalist străin din istoria clubului!
Aţi avut posibilitatea să mai rămâneţi acolo după acea vârstă?
Normal! Păi patronul lor mi-a propus asta, mai ales că Ionuţ începuse să joace fotbal acolo. Mi-a zis că e mare talent, că are potenţial, să rămânem. Eu nu sunt patriot la modul ăla absurd, dar mi se făcuse dor de casă. Voiam să mă întorc în Rahova mea natală, în ţigănie.
Aţi jucat atât fundaş dreapta la Rapid, dar şi fundaş central. Unde v-aţi simţit mai bine?
Este adevărat, la început am jucat fundaş dreapta, dar apoi am făcut cuplu de centrali cu Dan Coe. Chiar dacă nu eram foarte înalt, mi-a plăcut mai mult să joc în centru.
Ce amintiri deosebite aveţi de la Rapid?
Nu marcam foarte des, însă într-un meci cu Jiul, în care am bătut cu 4-3, eu am dat trei goluri. Nici nu voiam să joc în acel meci, fiindcă murise socru-meu. Îmi era frică să nu dau vreun autogol, ceva. Nici nu fusesem în cantonament. Dar au venit după mine acasă Titi Bărbulescu şi Cristache şi m-au luat la meci. Am intrat titular şi am avut prestaţia despre care ţi-am zis. A fost un moment de neuitat, prin 1969, cred…
Cum vi se pare atmosfera din Giuleşti?
Pe vremea mea era extraordinară! Păi veneau mereu 25.000 de oameni. O dată, la un meci cu Unviersitatea Cluj, parcă, s-a şi rupt o parte din tribuna a doua, sub presiunea greutăţii şi au murit vreo cinci oameni… A fost terifiant!
Aţi antrenat de două ori la Rapid. O dată în liga a doua, o dată în prima. Cum au fost cele două experienţe?
În 1980, ne pregăteam să promovăm, dar am plecat fiindcă în ultimele etape venise, chipurile, Puiu Ionescu, să-mi fie consilier. Nu mi-a convenit aşa, motiv pentru care am plecat. Băieţii m-au regretat foarte mult, fiindcă mereu m-am bătut pentru ei, pentru drepturile lor financiare. Nae Manea chiar a venit după mine, să mă convingă să mă întorc. Dar n-a fost loc să mă răzgândesc. Din cauza asta ei au şi pierdut cu 3-0 în faţa Progresului şi n-au mai promovat. A doua oară i-am pregătit în prima ligă. Am terminat pe locul 8, parcă, însă nu era nici echipă şi nu aveam nici ajutor din partea cuiva.
Aţi participat cu Rapid şi într-o campanie europeană de succes, când aţi eliminat Napoli şi Legia…
Da! Ce amintiri! Chiar dacă la Napoli, în tur, am pierdut cu 1-0, prin autogolul meu. Erau ultimele faze ale meciului, ei au avut un corner, mingea centrată se îndrepta spre mine, iar eu am vrut să i-o pasez încet lui Rică, cu capul, să mai treacă timpul. Am lovit-o, dar imediat am îngheţat, fiindcă Răducanu era pe 16 metri, în spatele meu! N-a strigat la mine să o las şi n-aveam de unde şti. Mingea s-a scurs încet în plasă… Dar i-am bătut cu 2-0 în retur şi ne-am revanşat. Iar cu Legia, chiar dacă am bătut 4-0 acasă, am avut mult de furcă la 0-0. În primele 15 minute ei au ratat două ocazii uriaşe, pentru că ai noştri mijlocaşi au pierdut nişte mingi, dar am ţipat eu la ei să-şi bage minţile-n cap şi totul a revenit la normal.
Care sunt foştii colegi cu care ţineţi legătura?
Păi cel mai mult cu Teo Codreanu şi Ion Pop, dar mă mai sun şi cu Jamaischi. El e la Fălticeni acum. Pe primii doi mereu i-am luat cu mine oriunde am antrenat ca secunzi.
Anul acesta faceţi nunta de aur, corect?
Da, da! Pe 15 iulie împlinesc 50 de ani de căsnicie cu soţia mea! Am respectat tot timpul casa, familia. Au fost sfinte şi mă bucur mult că am ajuns la această sărbătoare, chiar dacă am avut şi eu gagici în tinereţe. Soţia a fost mereu pe primul loc.
Interviu realizat de Andrei Datcu (1923.ro)
