Fane tira
Nu a câştigat niciun trofeu cu Rapid, dar asta nu l-a împiedicat pe Fane Ţîră să rămână în istorie drept unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care Giuleştiul i-a avut vreodată. Omul care a purtat numărul şapte pe tricou a impresionat mereu prin tehnică, fuleu, dar mai ales dăruire. Fire veselă, atacantul a ştiut întotdeauna să destindă atmosfera în vestiar, chiar şi în momentele în care nimănui nu i-ar fi ars, în mod normal, de glume. Ţîră a jucat zece ani în tricoul Rapidului, dar şi-a încheiat cariera în Giuleşti prea devreme, la doar 29 de ani. Din vina aceluiaşi Copos… Care a ştiut tot timpul să se poarte cu valorile echipei… În prezent, Ţîră se simte un om împlinit, antrenează în ţările arabe, de unde a acceptat să ofere un interviu exclusiv şi savuros pentru 1923.ro în care vorbeşte despre toţi anii petrecuţi în tricoul vişiniu.
“Când am fost întrebat dacă vreau la Rapid, credeam că e vorba de tineret”
Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiţi în „hall of fame-ul” Giuleştiului?
Este o mare onoare, ceva greu de expus în cuvinte! Le mulţumesc tuturor celor care mă consideră un jucător important din istoria Rapidului.
Cum aţi ajuns să jucaţi pentru Rapid şi care sunt cele mai frumoase momente şi amintiri de lângă Podul Grant?
Ţin minte momentele alea ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri! Eram golgheterul seriei din liga a doua, în care jucam cu CSM Drobeta Turnu Severin. Deşi eram junior, am jucat la echipa mare între 1982 şi 1984, apoi am primit cel mai frumos cadou de majorat. În vara lui ’84 am participat şi eu la o selecţie cu cei mai talentaţi tineri jucători din divizia a doua, iar la final, domnul Victor Stănculescu a venit şi m-a întrebat: “Vrei să joci la Rapid?”
Şi aşa…
(Întrerupe) Stai, că n-am terminat! În clipele alea, eu l-am întrebat: “La echipa de tineret, nu?”. Când însă am înţeles că e vorba de prima echipă, mi s-a făcut pielea de găină, pluteam de fericire şi am semnat pe loc, fără să mai pun întrebări. Iar sentimentele astea le trăiam pentru că ţineam cu Rapid de mic, eram chiar membru cotizant.
Şi clipele frumoase despre care vă întrebam?
Au fost atât de multe… Meciurile alea de infarct, cu răsturnări incredibile de scor. Acum îmi vine în minte o partidă cu Bistriţa din 1993, când ei ne-au condus cu 3-1, dar i-am bătut la final cu 4-3.
Vă mai amintiţi primul meci la Rapid?
Da… În septembrie 1984 a fost, dar, din păcate, nu am avut un debut fericit, pentru că am pierdut cu 2-1 împotriva lui Poli Timişoara.
Ţîră, al treilea din stânga, de pe rândul de sus.
“Nea Mircea Lucescu m-a vrut la Dinamo, dar am ales să mă întorc la Rapid”
Vă aduceţi aminte cum s-a născut celebrul slogan: “Ţîră, Goanţă şi cu Gheară, cel mai bun atac din ţară”?
La perfecţie! Doar era la modă în vremea aceea, nu? Originea şi-o are de la meciul memorabil cu Dinamo din 1986. I-am bătut atunci cu 1-0, printr-un gol al lui Goanţă. Toată echipa a jucat foarte, foarte bine.
Ştiu că eraţi poreclit “Pamela”. De ce?
Păi în momentul ăla era la modă serialul “Dallas”, iar eu aveam părul lung, precum una dintre protagoniste, Pamela. În anii ăia nu era ceva tocmai obişnuit, aşa că ieşeam uşor în evidenţă şi uite că m-am ales cu porecla asta.
Nu vă deranjează?
Chiar deloc! Ştii că, na, lumea mai e răutăcioasă atunci când ai o poreclă de genul acesta, însă pe mine nu m-a deranjat niciodată.
Nu aţi jucat nici un meci pentru echipa naţională… Din ce cauză?
Am fost şi la naţională, în 1990, însă la selecţionata divizionară… Era antrenor nea Gică Constantin şi el m-a chemat la un amical cu Panathinaikos, pe care l-am jucat în Grecia. La ei, evolua Dănuţ Lupu. Am fost titular, iar echipa conducea la pauză cu 2-0. Până la urmă am pierdut cu 3-2, dar nu am făcut un joc deloc rău. Imediat, au venit stranierii şi am plecat pentru un amical în Rusia, cu echipa de bază. Din păcate, nu am fost nici rezervă. N-am înţeles niciodată de ce… Cu Panathinaikos fusesem totuşi printre cei mai buni de pe teren… Asta-i viaţa!
În 1989 aţi plecat dumneavoastră la Victoria sau vi s-a “sugerat”?
Nu, nu am fost racolat. M-a sunat Mircea Lucescu, să nevedem la el acasă. Am acceptat, am mers, iar acolo mă aştepta el şi Constantin Anghelache. Nea Mircea m-a întrebat dacă vreau să vin la Dinamo. Am fost de acord şi asta a fost tot! Nu îmi pare rău pentru alegerea făcută, mai ales că până la urmă a fost vorba doar de Victoria. M-a bucurat că am avut ocazia să joc în Cupele Europene, alături de fotbalişti cunoscuţi precum Niţu, Coraş, Solomon, Zare, Mirea, Pană, Ursea… Ideea e că apoi, imediat după ce s-a desfiinţat Victoria am ales Rapid, chiar dacă era în “B”, având în vedere că nea Mircea mă voia în continuare la Dinamo.
“Aveam cinci copci, iar un băiat mi-a dat cu un măr în cap. M-a supărat tare!”
În liga a doua aţi avut parte şi de un eveniment neplăcut. Un suporter v-a aruncat cu un măr în cap, iar dumneavoastră aţi sărit în tribună şi aţi fost la un pas de bătaie. Ce s-a întâmplat?
Am fost foarte, foarte supărat pe acel băiat atunci. Matematic, eram promovaţi, după ce bătusem cu 2-1 la Motru, iar eu am scos penalty la 1-1. Eram pe jos în momentul în care arbitrul a fluierat, iar Gaspar, o namilă de om, jucător la ei, m-a călcat pe cap de nervi. M-am trezit la spital, cu cinci copci…
Dar incidentul cu mărul a fost pe Giuleşti…
Stai, aşteaptă să-ţi povestesc ce m-a enervat cel mai tare! După aia, am jucat acasă împotriva Constructorului Craiova şi, cum eram promovaţi, am tratat jocul mai uşor şi am câştigat chinuit, cu 1-0. Deh, mentalitate mai balcanică, aşa… Iar la final, băiatul ăla mi-a ars un măr în cap… Eu încă aveam copcile din urmă cu o săptămână, aşa că am văzut negru în faţa ochilor, am sărit gardul şi am mers să-i cer socoteală. Lucrurile erau să degenereze, noroc că s-a intervenit la timp între noi. Dă-ţi seama ce nervos eram dacă am sărit gardul ăla! Înapoi n-am mai reuşit, am luat-o pe scări…
Care e sezonul pe care vi-l amintiţi cu cea mai mare plăcere?
Nu e un sezon anume. Aş putea menţiona, mai degrabă, întreaga perioadă 1992-1995, pentru că atunci am jucat în Cupele Europene. Ce frumos a fost! Te simţeai fotbalist cu adevărat.
Dar care este golul preferat marcat în tricoul vişiniu?
Am dat şi eu câteva goluri la Rapid, dar două mi-au rămas întipărite în memorie. Tot din anii’90 sunt. Mai exact din sezonul 1993-1994. Am marcat, împotriva Gloriei Bistriţa, un gol aproape de la mijlocul terenului. Şi a mai fost unul frumos cu Dinamo. Din păcate, ambele meciuri au fost pierdute cu 2-1…
Ce regretaţi cel mai mult din perioada petrecută în tricoul vişiniu?
Nimic, absolut nimic! Nu am regret legate de cariera mea la Rapid. Din contra, Rapid m-a făcut mare, cei zece ani în tricoul vişiniu m-au făcut cunoscut în toată ţara.
“Am plecat în 1995 din cauza lui Copos”
Totuşi, aţi terminat-o cu Rapid în 1995, la doar 29 de ani. Aţi fi putut lucra chiar cu Lucescu dacă mai aşteptaţi puţin. De ce aţi ales să plecaţi din Giuleşti?
Am plecat pentru că nu m-am înţeles cu George Copos asupra contractului… Vorbisem cu el, ne înţelesem, dar m-a ţinut pâna în ultima zi. Atunci, am venit la antrenament, dar nu m-am mai schimbat. I-am zis lui nea Vio Hizo că-l aştept pe Copos cu banii pâna la ora 13:00. Însă el nu a venit aşa că mi-am luat tot ce aveam, mi-am salutat colegii si antrenorii şi nu m-am mai uitat în urmă…
Aţi plecat la Jiul…
Da, pentru că acolo erau antrenori Liţă Dumitru şi Ion Ion şi s-a format o echipă bună cu Sedecaru, Leo Toader, Liviu Baicea, Matinca, aşa că am promovat. Din păcate, după 12 etape eu m-am accidentat şi nu am mai putut reveni la forma pe care o ştia lumea…
Care este cel mai bun prieten pe care l-aţi avut la Rapid?
Cel mai bun prieten a fost şi a rămas Leo Toader! Se ştieeeeeeeeee! Din fericire şi viaţa ne-a ţinut mereu alături. Am şi antrenat împreună la naţionala Kuwaitului, dar şi la Al Salmiya. Dar prieten bun am rămas şi cu Rodin Voinea. Vorbim şi acum destul de des.
Vă imaginaţi că Rapidul va ajunge unde este acum? Care credeţi că va fi deznodământul?
Nu credeam că Rapid va ajunge vreodată în situaţia în care se află acum, dar sunt foarte încrezător că îşi va reveni. Rapid nu moare aşa uşor!
