bebe nasturescu
Bebe Năsturescu este unul dintre oamenii care şi-a lăsat cel mai adânc amprenta în istoria Rapidului. Cu 288 de meciuri în prima ligă şi cu 20 în Cupele Europene pentru echipa din Giuleşti, fostul mijlocaş de bandă este printre puţinii oameni care au jucat mai mult de 300 de partide în tricoul vişiniu. Fostul fotbalist născut la Giurgiu a acceptat cu plăcere să acorde un interviu pentru 1923.ro în care a rememorat întâmplări savuroase din cariera de fotbalist, dar şi de ce nu ar fi jucat niciodată pentru Steaua sau Dinamo.
Domnule Năsturescu, cum aţi ajuns la Rapid?
Aveam 20 de ani şi am avut noroc că am fost antrenat de rapidişti care m-au recomandat acolo. Când eram copil, la Giurgiu, i-am avut antrenori pe Ionică Bogdan şi Victor Stănculescu. Apoi, am plecat în B la Roşiori pentru câteva luni, însă al doilea ajunsese la Rapid şi la recomandarea lor am ajuns şi eu acolo.
De ce aţi ales Rapid?
Să ştii că m-au dorit şi Steaua şi Dinamo, însă nici n-am vrut să aud. Eu făceam parte din clasa muncitoare, iar atunci noi nu aveam la inimă Miliţia şi Armata. Chiar îmi spuneau oamenii din Giurgiu: „Dacă te prindem că semnezi cu Steaua sau cu Dinamo, nici să nu te mai prindem că vii în oraş!” Aşa că am ales Rapid, era pe undeva firesc. Dacă aş fi jucat la ei, ajungeam şi eu general sau colonel, nu maistru, dar să ştii că nu am regretat niciodată alegerea făcută!
Aţi spus că primii paşi în fotbal vi i-a îndrumat Ionică Bogdan, altă legendă a Rapidului. L-aţi văzut jucând?
Puţin de tot, dar l-am văzut. Un înaintaş extraordinar era! Avea o tehnicitate nemaipomenită, dar era şi foarte serios. Mai mult pe filmări l-am văzut. Aşa, ca să-ţi faci o idee, l-aş asemăna cu Nichi Dumitriu sau cu Radu Nunweiller de la Dinamo ca stil de joc.
Venise vorba de antipatia faţă de Steaua şi faţă de Dinamo. Aţi avut probleme din cauza lor?
Cum să nu? Păi înaintea meciurilor cu ei eram mereu şicanaţi. Ne chemau să ne chestioneze, de unde cheltuiam noi 200 – 300 de dolari când mergeam în deplasări, când diurna era de 2,20 dolari pe zi! Păi era şi normal că mai luam şi noi bani pe sub mână să mai cumpărăm câte ceva pentru acasă. Dar ei ştiau tot! Nu ne făceau însă rău, doar ne şicanau înaintea meciurilor directe, ca să ne sperie. Ne chemau pe ăştia mai încăpăţânaţi. Eu, Puiu Ionescu, Nichi Dumitriu…
Armată n-aţi fost obligaţi să faceţi?
Ah, ba da! Norocul meu a fost că, atunci când mi-a venit ordin de încorporare, în 1968, şi-a folosit clubul relaţiile şi am ajuns la comandamentul din Chitila, la Armata CFR, care deservea căile ferate. Aşa am făcut de formă, mergeam doar lunea câte două, trei ore pentru instrucţie, în rest eram liberi.
Aţi jucat 12 ani la Rapid, aţi câştigat un titlu, dar de alte cinci ori aţi terminat cu echipa pe locul 2. Ce i-a lipsit Rapidului?
Nu e vorba de ce i-a lipsit Rapidului, fiindcă noi aveam o echipă de excepţie, care a jucat împreună cam opt ani. Ce relaţii de joc aveam! Păi, fără falsă modestie, cred că am avut unul dintre cele mai bune cvartete ofensive din istoria fotbalului românesc. Eu pe dreapta, Teo Codreanu pe stânga, Nichi şi Puiu în faţă. Noi le-am dat zeci de pase de gol, iar ei au dat zeci de goluri. Acel Rapid putea câştiga minimum cinci titluri în acea perioadă, însă influenţa celor despre care ţi-am povestit mai sus şi-a spus cuvântul.
Sunt cei trei cei mai valoroşi coechipieri alături de care aţi jucat?
Toţi, foarte valoroşi! Ca să nu mai zic de cei din apărare. Culae, Coe, Motroc, Greavu, Rică… Totuşi, în topul celor mai valoroşi jucători alături de care am evoluat, l-aş pune pe Titus Ozon. Un fotbalist fenomenal, alături de care, din păcate, am jucat prea puţin!
Rapid nu prea juca pe Giuleşti în acei ani…
Păi nici nu aveam cum! Acolo nu încăpeau decât 15 – 20 de mii de oameni, iar la meciurile noastre veneau cel puţin 40 de mii. De aceea am jucat mai mult pe Republicii, dar mergeam şi pe 23 August, fiindcă acolo încăpeau şi 60 de mii câţi voiau adesea să vadă Rapid! Noi aveam constant 45 – 50 de mii de oameni la meciuri, pe când ceilalţi maximum 30 de mii şi nici ăia mereu.
Aţi luat un titlu şi o Cupă cu Rapid, dar aţi plecat de la club în 1974, anul în care echipa a retrogradat. De ce aţi ales Progresul Brăila, echipă care juca tot în B?
Jucasem ceva timp la Rapid, aveam o cotă şi retrogradarea i-a determinat pe alţii să ne dea târcoale. Brăila mi-a propus o primă generoasă şi nu aveam cum să refuz… Adică m-am gândit şi eu atunci la familie, la viitor. Bine, ulterior mi-a părut rău, fiindcă mai puteam juca lejer la Rapid, dar a fost decizia mea şi am rămas împăcat cu ea. Mai tare am regretat însă că n-am plecat să joc în străinătate, deşi am avut ocazia. Pur şi simplu mi-a fost teamă.
Se spunea despre dumneavoastră că aveaţi talentul să simulaţi foarte frumos în careu, iar arbitrii nu se prindeau şi dădeau des 11 metri…
Da, păi eu am făcut parte din circul copiilor atunci când eram mic, la Giurgiu. Făceam tot felul de scamatorii: mergeam câteva zeci de metri în mâini, înotam până la 50 de metri adâncime, săream în apă de pe macaraua din port de la 40 de metri! Plus că în spectacole făceam saltul mortal fără probleme, aşa că mi-am dezvoltat aptitudini numeroase când eram copil. În plus, am fost şi campion la înot în vremea junioratului, pe faza regională.
Aţi avut o copilărie frumoasă!
Să ştii! Eu am rămas orfan de la 3 ani şi am fost crescut de bunici. Ei aveau o situaţie materială bună, nu îmi lipsea nimic, dar tot eram şi eu, teribilist, ca orice copil. Aveam vie la marginea oraşului, aveam şi pepeni, dar eu mergeam, pe la 11 ani, cu prietenul meu bun, fiul preşedintelui Tribunalului Giurgiu, care şi el făcea fotbal, să furăm pepeni din piaţă. Ne furişam fără să ne vadă cineva.
Nu aţi fost prins niciodată?
Oooo, ba da! Păi ne-a luat o dată miliţia şi ne-a dat să mâncăm coaja de la pepene. Ulterior însă, ca o ironie a sorţii, cei care m-au pedepsit atunci mi-au devenit cei mai mari fani şi mereu mă opreau să mă salute când mai veneam în Giurgiu. Îţi dai seama, eram fotbalist la Rapid, veneam şi eu mereu ţanţoş, bine îmbrăcat.
La echipa naţională aţi avut doar şase selecţii. Consideraţi că meritaţi mai mult?
N-aş putea zice eu asta acum… Păi i-am avut concurenţi pe post pe Pârcălab, apoi pe Mircea Lucescu. Doi fotbalişti excepţionali. Era greu să le iau faţa… Oricum, la loturi am fost de mic, fiindcă m-au recomandat mereu Ionică Bogdan şi Victor Stănculescu. La 10 ani am jucat pe 23 August cu cei de vârsta mea în deschiderea unui meci România – Suedia.
În anii ’60, Rapid a avut o echipă de senzaţie şi chiar dacă în componenţă erau jucători scunzi, de sub 1.70 metri, calitatea lor era una incredibilă. Pentru a susţine această afirmaţie vă invităm să priviţi fotografia – document de mai jos în care Bebe Năsturescu, extrema deaptă de doar 1.67 metri sare cu capul la nivelul mâinilor portarului advers! Ce detentă! Ce vremuri! Ce fotbalişti!
